anditzu's daily musings

elena m-a intrebat intr-unul dintre comentarii ce ar fi daca s-ar preda comunismul in scoli. eu i-am raspuns asa:

pai sunt doua variante: una e cea buna in care ai noroc de un profesor luminat, care sa iti explice corect sau macar sa te indrume spre sursele de informare. celalata e ce spune xelomon, cand profesorii tac. sau mai rau, cand spun ca nu a fost asa de rau. eu de ex am avut o profa de filosofie care murea cu carnetul de membru in mana si un asistent la facultate care mereu ne povestea cum ca totul a fost defapt minunat inainte. un astfel de specimen e mai periculos decat unul care nu zice nimic.

ma gandesc ca ideal ar fi ca profesorii de istorie sa fie si ei interesati sa afle si sa prezinte adevarul. si tine mai mult de individ decat de programa scolara.

oricum lucrurile astea trebuie discutate. altfel se uita.

ma gandesc ca in contextul invatamantului actual a doua varianta a mai probabila. de ce? pentru ca a fi profesor a ajuns o solutie de urgenta, cand nu mai ai alte variante. ceea ce e foarte trist si nedrept si fata de elevi si fata de profesorii care predau cu sufletul.

totusi ma gandesc ca in scoli posibilitatea unei discutii deschise este mai buna si poate mai fructuoasa decat o discutie pe un blog.

voi ce ziceti? ar avea sens sa se introduca studiul comunismului in scoli? sau a doctrinelor politice in general? si daca ar avea sens, ar produce si o schimbare in bine a mentalitatilor tinerilor?

aseara am urmarit pe arte documentarul “kaufen für die müllhalde”, adica un fel de “cumparam pentru a arunca”. pe site-ul arte il puteti urmari gratis timp de 7 zile (in germana sau franceza). ideea documentarului este ca societatea de consum produce mai mult decat avem nevoie sa consumam si ca aruncam (destul de) iresponsabil obiectele pe care nu le mai folosim.

mi s-au parut foarte interesante exemplele din industrie, in care consumul e incurajat prin producerea de bunuri de proasta calitate, care se strica (mai mult sau mai putin la comanda) dupa un timp bine calculat. de altfel, stiati ca primele becuri luminau pana la 2500 de ore? asta pana cand mai multi producatori de becuri s-au adunat la geneva si s-au gandit ca asa nu mai vand nimic si s-au apucat sa reduca viata unui bec la 100o de ore, vanzand-o apoi ca state of the art and limit of technology? daca nu stiati, urmariti documentarul! o sa intelegeti si de ce ciorapii nu mai sunt ce au fost odata :)

anyways, un alt punct al documentarului este si modul in care sunt aruncate “gunoaiele”. practic duse undeva in tari de lumea a 15-a, unde ce se mai poate folosi sau recicla este cules cu grija. si cu mana.

eu am putine obiecte, dar ce am folosesc pana se strica. iar la categoria haine, ce se strica incerc sa repar, daca nu mai pot fi reparate le arunc, iar daca inca sunt bune, dar nu mai le port le duc la johaniti (care le strang ca ajutoare). cand eram adolescenta, ai mei nu aveau bani sa dea pe haine. haine noi primeam de craciun si de ziua de nastere, si nici atunci prea multe. asa ca garderoba mea era formata din haine second-hand. aveam doua buticuri in fata blocului si reuseam sa gasesc haine super noi de super firma la pret de nimic. asa ca am invatat ca orice haina poate fi folositoare cuiva, chiar si cand tie nu iti mai place.

la capitolul tehnologie, iarasi folosesc pana se strica. mobilul l-am schimbat doar cand l-am stricat/pierdut (astfel ca inca am un nokia vechi, care stie doar sa ma trezeasca de dimineata) si laptop-ul doar cand mamei i s-a stricat calcul si i l-am donat pe al meu. in rest, bucataria si casa mea sunt dotate spartan si refuz sa cumpar ceva ce nu imi trebuie cu adevarat. asa ca cel mai des cumpar pahare, caci si eu si B reusim sa le spargem des. cred ca pe undeva sunt manarite, ca si becurile din documentar :)

iar mancare nu aruncam, caci gatim mereu doar cat mancam. spre deosebire de mama, care inca are impresia ca trebuie sa hraneasca o armata :D

asa ca intrebarea pe care v-o pun azi e: voi folositi tot pana ii scoateti sufletul sau aruncati si obiecte inca folositoare?

*noroiul maro – denumire data neo-nazistilor.

articolul asta vroiam sa il scriu de mai demult. abia acum ajung insa sa adun ceva idei. dupa cum a povestit si cool-rat, ultimul scandal care zguduie germania este cel al neo-nazistilor din zwickau (oras in estul germaniei). se zice ca 3 neo-nazisti (plus ceva complici) au ucis in ultimii 10 ani mai multi comercianti cu “migrationshintergrund”, adica emigranti sau din familii de emigranti, plus o politista. pe masura ce politia cerceteaza, mai apare cate un complice si cate o crima facuta din ratiuni “rasiste”. se pare ca exista si o lista cu politicieni, ca posibile tinte.

desigur intrebarea e, pot 3-4-5 oameni planui si executa asa ceva? sau buba e mult mai mare si noi vedem doar varful? parerea mea e ca intotdeauna raul sta mai adanc decat pare. iar extrema dreapta capata tot mai multa putere in europa. sunt suficient de inteligenti cat sa ramana subtili in actiunile lor si noi atat de convinsi ca istoria nu se poate repeta, incat uitam (sau nu vrem sa observam) ca totusi pericolul exista.

am nimerit acum un an doi in mijlocul unei manifestatii (defapt incercare de manifestatie) neo-naziste in friedrichshafen si am fost surprinsa sa constat ca erau oameni de toate felurile printre ei. desigur multi tineri, dar si oameni la 40-50 de ani, multi aratand normal, de la care te-ai fi asteptat la mai mult. atunci am realizat ca nu e nevoie decat de ceva organizare si un pic de spalatura pe creier si cazul din norvegia nu ramane singular.

pe fondul crizei economice, a lipsei valorilor politice care sa dea incredere, a ideii ca emigrantii fura locurile de munca, partidele de extrema dreapta tind sa castige cat mai mult teren.

intr-un sondaj de opinie din aprilie, in austria, fpö (partidul libertatii) a ajuns pentru prima oara sa depaseasca partidele “clasice”, socialist si conservator. e vorba de acelasi partid care intr-o vreme lansase un joc in care scopul era de a omori musulmani. in voralrberg (land din vestul austriei), inainte de alegerile din land, fpö isi facea reclama cu “nu suntem o tara de minarete”.

in elvetia, partidul popular , svp, (castigator detasat la alegerile de anul asta), a militat cu bocancii. la propriu!

in germania, npd (partidul national democrat) – cunoscut ca fiind partid cu platforma extrem de extrema – e reprezentat in doua landuri in parlament!

in franta, frontul national inregistreaza 3-4 milioane de votanti la fiecare alegeri, iar olanda e deja celebra pentru al sau partid al libertatii, al treilea ca reprezentare in parlament.

desi germania incearca acum interzicerea npd-ului, cred ca acest lucru nu poate reprezenta o solutie pentru problema extremismului. la urma urmei poti ucide oameni si infierbanta spirite si fara acceptul statului, nu? de exemplu, timp de 2 decenii, raf-ul (grupare de extrema stanga) a tinut germania in teroare, desi era “interzis”.

singura modalitate de combatere a extremismului este educatia si campaniile constante de “awareness” (incepand din scoli) asupra pericolelor prezentate de extremism. s-ar putea zice ca la cate documentare despre ww2 se dau la tv in germania, lumea ar trebui sa stie mai bine. well, nu toti se uita la documentare si nu toti inteleg ce vad. asa ca nu e de ajuns.

prosti sunt peste tot si extremisti au fost si vor fi, insa trebuie sa ne educam si sa intelegem ca extremismul e periculos si mai ales FALS! caci ieri au fost evreii, azi sunt turcii, insa maine pot fi cei cu parul cret si ochi albastri!

el – un tip gen dulap, 2 metri si 200 de kile. ea – pe aproape, 1.80 si 150 de kile. copilul – cam pe la 10 ani, deja cu obezitate morbida. isi iau fiecare un ceai si o prajitura. dupa ce termina, mama si copilul ies din local. dupa vreo 10 minute se intorc cu o punga (MARE) plina cu dulciuri.

acum ma intreb eu asa retoric, tu ca adult care stie ce greu e sa fii obez, de ce iti imbolnavesti copilul cu buna stiinta? ce poate fi in capul unui astfel de om?

*in cele mai multe cazuri

intr-o discutie inceputa cu tatal lui B, am dezvoltat urmatorul scenariu:

sa zicem ca luam o tara de lumea a 3-a 2.5-a. unde somajul e ridicat, oamenii au cate 5 copii acasa si putin de mancare. unde tinerii nu au perspective concrete. [scenariul nu e atat de science fiction, zic eu]. o firma, sa zicem din germania, vine si ia o suma de copii (intre 10 si 14 ani) si ii baga intr-un centru de educare. prin educare se inteleg urmatoarele:

• invatarea limbii germane (daca tot am luat exemplu germaniei)
• invatarea unei meserii pe cale de disparitie in germania (repet, e doar un exemplu)
• daca tara in cauza nu e crestina, propun niste ore de DIALOG crestino-whatever they are (pentru ca se stie ca tensiunile apar din cauza neintelegerii obiceiurilor si credintei celorlalti)

familiile copiilor nu ar trebui sa dea nici un ban, insa copii, odata ajunsi la varsta muncii, ar trebui adusi in germania, unde ar munci cu spor si fara probleme de integrare si toata lumea ar fi fericita.

scenariul nostru a avut parte de 3 tipuri de reactii:

1. fain! uite asa dam o sansa unora care au nevoie de ea si ne asiguram ca anumite meserii nu se pierd.
2. dar de ce sa aducem straini, cand putem sa ii folosim pe ai nostri?
3. asta e sclavagism! cum sa rupi copiii din familiile lor? de ce nu investim sa dezvoltam tara respectiva?

parerea mea e ca nu e sclavagism. pe vremuri, cand familiile nu aveau cum sa isi creasca decent copiii, il trimiteau pe cel mai mare la o manastire sa se faca preot. caci acolo avea de mancare si putea apoi sa isi faca o meserie din care sa traiasca. plus ca nu vine nimeni sa ii ia cu japca. adica e doar pentru cine vrea. in plus, nu cred ca se rup de familie. ei ar ramane in familie pana cand ajung la varsta muncii, varsta la care oricum se presupune ca pleci de acasa si nu mai stai sa iti faca mama ciorbe.

partea cu investitia intr-o tara o gasesc nerealista. si in romania se investesc bani si stim cu totii cat de bine ii merge. acolo unde e saracie, e mai mult ca sigur si coruptie. si investitiile ajung (daca ajung) foarte greu acolo unde trebuie. daca ar fi fost altfel, africa ne-ar fi depasit azi.

mai ramane intrebarea cu resursele interne, adica de ce sa nu ii educam pe “ai nostri”? pai dintr-un motiv simplu. din cauze evolutionare, nu mai vrea nimeni sa invete meserii gen zidar, capsunar, dulgher, etc. vorbeam nu demult cu o taranca nemtoaica, care creste hamei, si zicea ca nu mai gaseste nemti care sa ii culeaga hameiul si e nevoita sa aduca polonezi. motivul ar fi ca e o munca grea si nu mai e nimeni dispus sa o faca. in occident toti au sansa sa se duca la scoala si iasa cu o diploma de ceva si nu mai e nimeni interesat de muncile asa-zis de jos.

voi ce parere aveti?

de multe ori cand vedem la tv cate un caz cu persoane bolnave, ni se umezesc ochii si ne apuca o empatie de numa numa. si totusi de putine ori (ca sa nu zic mai niciodata) chiar facem ceva. lucrurile se schimba un pic cand in cauza e un cunoscut. ne agitam un pic, incercam sa ii facem publica problema, dar cam atat. numai atunci cand e vorba de vreun membru al familiei avem curajul sa si facem ceva concret. abia atunci realizam ca putem dona un organ sau macar sange, plasma sau maduva. abia cand ne afecteaza direct, luam atitudine.

desigur poti spune ca daca ii dau un rinichi unui necunoscut si poate peste cativa ani copilul sau mama mea au nevoie de un rinichi, eu nu o sa le mai am ce da. da, dar este un mare daca. poate daca am dona unui necunoscut, candva un alt necunoscut ar putea dona pentru ruda noastra. pana la urma si cand donezi sange, urmezi acelasi principiu. dar defapt, cati dintre noi doneaza regulat sange? sau cati au un carnet de donator (dupa moarte)?

oare de ce suntem asa de reticenti cu ceva atat de important precum salvarea unei vieti? vine din educatia religioasa? caci majoritatea religiilor nu sunt de acord cu transplatul. desi nu stiu ce ar putea fi mai “crestin” decat sa salvezi viata altuia! sau vine din nepasare? atat timp cat nu ne afecteaza direct, it’s not my beer?

voi ati dona un organ (deocamdata cred ca alive and kicking fiind, poti dona numai rinichi,maduva, ficat si poate piele) unui necunoscut? si de ce?

cand am vazut rezultatele de la bac de anul asta mai intai am ras, ca am zis ca e la misto. apoi am flat ca e pe bune si am plans. apoi am zis cam tot ce am avut de zis aici si aici. trebuie insa sa privim situatia si un pic pozitiv: de lipsa de creativitate nu ducem lipsa! :)

de curand am citit pe un blog (nu conteaza care, nu asta e relevant) cum cineva si-a comandat lentile de contact fara consult prealabil, ca a vazut la altul ca e ca la ochelari si a zis ca merge. well, nu prea merge. am explicat si pe blogul in cauza, ca sa nu creada ca as barfi pe blogul meu aiurea.

genul asta de comportament imi aduce aminte de bunicul meu, care mereu isi cumpara medicamente de tot soiul si se “trata” singur. desi i-am explicat de multe ori ca medicii au si ei rostul lor pe lumea asta, nu a vrut sa inteleaga, motivatia lui fiind mereu “da’ stie el ce e ii face bine”! si bunicul meu nu a fost singurul pe care l-am vazut sa faca asa ceva. de obicei persoanele in varsta au tendinta asta (ca ei “stie” de la viata!), dar am vazut si multi tineri (sau la mijlocul vietii) cu aceleasi deprinderi, blogul de care mentionam la inceput fiind un astfel de exemplu.

inteleg ca in romania nimanui nu ii place sa mearga la medic (mie nu imi place nici in germania, daramite in romania), dar medicul ala nu a facut degeaba 6 ani de facultate. el stie cu siguranta ce e mai bine decat oricare dintre noi. chiar cand e vorba de lucruri care par simple. stiu si ca in romania trebuie (de obicei) “sa dai” la medic si ca multi nu isi permit. dar cand ai bani de lentile (de exemplu), sigur iti permiti si un consult inainte.

oare de ce romanii aleg sa se “trateze” singuri? suntem chiar atat de atotstiutori? e vorba de lipsa de educatie, de saracie, de prostie? eu cred ca un om sarac, dar inteligent, ar prefera sa nu ia un medicament decat sa ia ceva dupa ureche. voi ce ziceti?

eu sunt unul dintre acei programatori care isi comenteaza codul doar cand e vorba de algoritmi mai complecsi sau cozi/fifo-uri/notificatori care necesita explicatii. evident ca mie mi se pare ca restul este clar. insa stiu ca nu e asa. de multe ori ma motivez si comentez frumos tot, alteori ma ia lenea. stiu ca un programator bun isi comenteaza corect tot codul. stiu si ca un programator bun se formeaza in timp. insa cumva mi se pare ca la scoala nu am fost invatati sa avem grija de codul nostru. vorbesc la plural pentru ca mi se pare ca nu sunt singura. am vazut multi, inclusiv la colegii mei nemti, care isi explica codul chiar mai putin decat mine.

am facut liceul de informatica, unde toate clasele erau de informatica si unde deci nu puteai sa zici ca “eu la mate-info” poate am fost mai putin pregatiti decat la “info”. si totusi nicodata nu am auzit cuvantul comentariu. important era ca si codul sa mearga. in rest, dumnezeu cu mila. stiu ca nici cei care se duceau la olimpiada de informatica nu isi comentau codul si m-as fi asteptat ca acolo sa se puna accent pe asta. bun, se poate spune ca in liceu doar inveti bazele informaticii, nu rafinamente. da, dar nici facultatea nu a fost altfel.

am terminat automatica (poate ca la calculatoare e altfel, dunno) si am avut o groaza de proiecte software de facut, majoritatea in grup. insa nici un profesor nu ne-a atras atentia ca e necesar sa comentam ca lumea si nici la corectura nu s-a apreciat acest fapt in vreun fel. grupa mea a comentat la bunul simt, pentru ca altfel chiar ca nu am mai fi inteles noi nimic. si aici vorbim de un sistem care cica te scoate bun de munca, cunoscator de lucruri de baza, cum ar trebui sa fie si subiectul articolului de fata.

pe de alta parte, stim ca omul e o fiinta comoda si orice ne iese din creier ni se pare a fi adevarul suprem si evident pentru toti (eu nu fac exceptie :D). asa ca poate oricat am invata la scoala sa comentam, tot lenea ne omoara.

oare faptul ca (,) comentam putin sau deloc ni se trage de la educatie sau de la lene? astia care programati, cum o faceti?