anditzu's daily musings

de curand am citit pe un blog (nu conteaza care, nu asta e relevant) cum cineva si-a comandat lentile de contact fara consult prealabil, ca a vazut la altul ca e ca la ochelari si a zis ca merge. well, nu prea merge. am explicat si pe blogul in cauza, ca sa nu creada ca as barfi pe blogul meu aiurea.

genul asta de comportament imi aduce aminte de bunicul meu, care mereu isi cumpara medicamente de tot soiul si se “trata” singur. desi i-am explicat de multe ori ca medicii au si ei rostul lor pe lumea asta, nu a vrut sa inteleaga, motivatia lui fiind mereu “da’ stie el ce e ii face bine”! si bunicul meu nu a fost singurul pe care l-am vazut sa faca asa ceva. de obicei persoanele in varsta au tendinta asta (ca ei “stie” de la viata!), dar am vazut si multi tineri (sau la mijlocul vietii) cu aceleasi deprinderi, blogul de care mentionam la inceput fiind un astfel de exemplu.

inteleg ca in romania nimanui nu ii place sa mearga la medic (mie nu imi place nici in germania, daramite in romania), dar medicul ala nu a facut degeaba 6 ani de facultate. el stie cu siguranta ce e mai bine decat oricare dintre noi. chiar cand e vorba de lucruri care par simple. stiu si ca in romania trebuie (de obicei) “sa dai” la medic si ca multi nu isi permit. dar cand ai bani de lentile (de exemplu), sigur iti permiti si un consult inainte.

oare de ce romanii aleg sa se “trateze” singuri? suntem chiar atat de atotstiutori? e vorba de lipsa de educatie, de saracie, de prostie? eu cred ca un om sarac, dar inteligent, ar prefera sa nu ia un medicament decat sa ia ceva dupa ureche. voi ce ziceti?

eu sunt unul dintre acei programatori care isi comenteaza codul doar cand e vorba de algoritmi mai complecsi sau cozi/fifo-uri/notificatori care necesita explicatii. evident ca mie mi se pare ca restul este clar. insa stiu ca nu e asa. de multe ori ma motivez si comentez frumos tot, alteori ma ia lenea. stiu ca un programator bun isi comenteaza corect tot codul. stiu si ca un programator bun se formeaza in timp. insa cumva mi se pare ca la scoala nu am fost invatati sa avem grija de codul nostru. vorbesc la plural pentru ca mi se pare ca nu sunt singura. am vazut multi, inclusiv la colegii mei nemti, care isi explica codul chiar mai putin decat mine.

am facut liceul de informatica, unde toate clasele erau de informatica si unde deci nu puteai sa zici ca “eu la mate-info” poate am fost mai putin pregatiti decat la “info”. si totusi nicodata nu am auzit cuvantul comentariu. important era ca si codul sa mearga. in rest, dumnezeu cu mila. stiu ca nici cei care se duceau la olimpiada de informatica nu isi comentau codul si m-as fi asteptat ca acolo sa se puna accent pe asta. bun, se poate spune ca in liceu doar inveti bazele informaticii, nu rafinamente. da, dar nici facultatea nu a fost altfel.

am terminat automatica (poate ca la calculatoare e altfel, dunno) si am avut o groaza de proiecte software de facut, majoritatea in grup. insa nici un profesor nu ne-a atras atentia ca e necesar sa comentam ca lumea si nici la corectura nu s-a apreciat acest fapt in vreun fel. grupa mea a comentat la bunul simt, pentru ca altfel chiar ca nu am mai fi inteles noi nimic. si aici vorbim de un sistem care cica te scoate bun de munca, cunoscator de lucruri de baza, cum ar trebui sa fie si subiectul articolului de fata.

pe de alta parte, stim ca omul e o fiinta comoda si orice ne iese din creier ni se pare a fi adevarul suprem si evident pentru toti (eu nu fac exceptie :D). asa ca poate oricat am invata la scoala sa comentam, tot lenea ne omoara.

oare faptul ca (,) comentam putin sau deloc ni se trage de la educatie sau de la lene? astia care programati, cum o faceti?

in incercarea de a-mi gasi sursa problemelor, psihoterapeutul ma intreba de ce am fost un elev bun (because i was). si apoi mi-a explicat cum ca parintii care vor ca (,) copiii lor sa devina “intelectuali” sunt manati de propriile lor frustrari. adica tu ca parinte de “succes” social mediu vrei sa te lauzi cu un copil cu facultate, ca sa vada lumea ce valoare a produs el. e oarecum normal sa zici mai cu mandrie ca fiul/fiica e medic decat sa zici ca e muncitor la salubritate. cunosc insa si oameni care zic ca “da, fiul meu e mecanic auto. foarte bine.” adica atata timp cat el e fericit, nu conteaza ce face.

pe de alta parte, vlad zicea intr-un post (fara legatura cu ideea postului meu) ca “o neglijare a unui copil poate sa insemne si netrimiterea lui la o facultate”. adica daca nu ii acorzi sansa la o educatie superioara, inseamna ca ii faci un defavor. nu sunt foarte de acord sa o numesc neglijare, ca pana la urma e nevoie si de muncitori, nu numai de ingineri, insa daca vezi ca el/ea poate (intelectual vorbind) si tu nu faci nimic ca sa il sustii, atunci o vad ca pe o nesimtire fata de propriul copil.

sincer, eu as face tot posibilul sa imi indrept copilul spre facultate. poate pe undeva si pentru ego-ul meu (da-l in ma-sa, eu l-am facut, asa de prost nu poate sa fie! :D), insa mai ales pentru a-i da ocazia sa vada ce posibilitati de dezvoltare are. daca nu ii place deloc, oricum o sa renunte, dar macar as stii ca a incercat.

voi v-ati sustine copilul daca ar alege sa nu faca o facultate? sau ati face tot posibilul sa il vedeti cu o diploma? si de ce?

cred ca mai toti cunosc emisiunea toddlers and tiaras, in care niste vaci de mame (ma scuzati, dar asta e) isi transforma copilele de 7-8-9 ani in papusi barbie. de la epilat, vopsirea parului si machiaj extrem, pana la lectii dure de mers elegant si tinut discursuri, nimic nu le e strain unor fete care mai degraba ar trebui sa se joace cu papusile.

credeam ca odata cu emisiunea asta am vazut si ce poate fi mai bolnav intr-o mama. eh, se pare ca m-am inselat si ca specia umana cunoaste limite si mai joase de dobitocenie. citeam azi socata cum o mama ii injecteaza fetei de 8 ani botox, ca sa ajunga vedeta.

femeia “cumpără diverse substanţe de pe internet pe care apoi i le injectează fiicei sale în frunte, în buze şi în jurul ochilor…<<stiu că într-o zi va fi model, actriţă sau cântăreaţă şi tot ceea ce îi fac acum îi va asigura un chip proaspăt şi o faţă de copil cât mai mult timp posibil.>>”

daca privim detasat si zicem ca o cretina ca asta distruge viata copilului ei si atat ar fi o chestie, problema este insa mai mare. copila declara ca a ajuns un model pentru prietenele ei: “prietenii mei cred că este cool că am parte de aceste tratamente şi vor să fie ca mine. imi verific în fiecare seară ridurile şi, dacă văd ceva, vreau mai multe injecţii. inainte mă dureau, acum nu mai plâng atât de mult. mai vreau doar să-mi pun sâni şi să-mi fac nasul, astfel în curând să pot fi un star”.

lucruri “cool”, care in mintea unor copii se vor intipari ca idealuri, caci la varsta aia toate visam sa fim printese si aratam la fel de bine ca cea mai “dorita” colega.

se pare ca astea sunt idealurile unei societati in care sa fii vedeta inseamna sa apari cu fundul gol in reviste si in clipurile muzicale, sa o tii numai in scandaluri si sa fii cel putin pe jumate alcatuita din plastic. talentul real nu inseamna nimic, ci doar ambalajul conteaza. tindem spre o lume cu adevarat gaga – mult sclipici, fara valoare.

chiar nu exista nici o lege care sa poata interzice asa ceva? eu zic ca intra la abuz asupra minorului! sa iti bati joc de copilul tau in halul asta nu are nici o scuza! mai ales ca un copil de 8 nu poate discerne daca ceea ce i se face e normal sau nu. daca ii dai o palma copilului risti sa ti-l ia, dar daca ii pui silicoane la 10 ani e perfect normal. in ce lume traim, fratilor?

aseara la stiri, un reportaj m-a lasat masca. intr-un orasel complet distrus de tsunami, un japonez patron de benzinarie tocmai ce observase ca rezervoarele de benzina de sub benzinaria (distrusa) lui erau inca intacte si relativ pline. asa ca omul a pus de o pompa manuala (adica un biciclist dadea la pedale ca sa pompeze benzina) si impartea benzina GRATIS celor din jur. motivatia lui: “sunt oameni care au acum nevoie de benzina”. simplu. fara sa se intrebe ce face el cu pagubele, cine plateste benzina asta sau cum sa scoata profit din nevoia altora.

alt reportaj arata o doamna trecuta de 60 de ani care incepuse sa isi repare singura casa, “ca echipele de ajutor au treburi mai importante, sa gaseasca supravietuitori”. nu tu “dar mie cine imi reface casa?” sau “da’ domnu’ presedinte n-a venit sa ne dea o paine”.

elena mi-a atras atentia asupra faptului ca japonezii au reusit sa isi refaca o autostrada (sau poate doar o parte din ea) in 4 zile! noi de ani buni ne chinuim sa facem una noua!

probabil ca in romania (si poate si in alte tari mai civilizate) primul lucru ar fi fost sa puna pret pe litrul de benzina ramas. evident mai mare decat cel de dinainte de catastrofa, ca sa-si acopere pagubele. apoi s-ar fi vaitat ca nimeni nu cumpara si ca deci o sa intre in faliment si ca statul nu il ajuta.

sunt convinsa ca oamenii sunt la fel de disperati ca si noi in situatii similare. probabil ca mor de frica radiatiilor acum. probabil ca si guvernul lor actioneaza un pic haotic si nu da senzatia de ajutor efectiv. dar totusi nu se apuca sa planga la tv sau sa ceara mila cuiva. cita spunea intr-un comentariu ca japonezii ar avea o cultura a discretiei.  oricare ar fi cauza atitudinii lor, cred ca restul lumii (si mai ales noi romanii) am avea multe de luat aminte de la ei. sper ca vom fi suficient de intelepti ca sa invatam din tragedia lor.

ps. mi-a place daca gabi ar putea sa ne povesteasca un pic despre experienta ei japoneza si cum a vazut ea oamenii de acolo. ce zici, gabi?

pana sa vina cutremurul din japonia, prima pagina a ziarelor (si nu ma refer la tabloide) din romania era tinuta de divortul columbenilor. pana sa dati in mine ca abordez subiecte asa de ieftine, trebuie sa zic ca nu o sa ma refer la divortul in sine, care cred ca nu intereseaza pe nimeni dintre cei cu inteligenta peste medie. defapt vroiam sa scriu postul asta cu ceva vreme in urma, dar a venit operatia si am uitat de el, aducandu-mi aminte abia zilele trecute.

nu am citit prea multe despre divortul celor doi, insa am vazut la un moment dat un titlu mare in evz. cum ca fetita lor a zis ca vrea sa i se “cumpere o alta mama”, ca nu stiu ce nu ii convenea la a ei. nu am citit articolul si nu stiu exact ce varsta are copila, dar cred ca e pe undeva la 4 ani. dar m-a socat ca un copil atat de mic stie ca poate sa comande orice si ca va primi. eu tin minte ca atunci cand era mica nu aveam voie sa cer. ii intrebam pe ai mei daca se poate sa primesc ceva, ca as dori ceva. dar niciodata ca vreau sa mi se cumpere. tonul imperativ era complet interzis. constiinta banilor, si a faptului ca se cumpara cu bani, nu o aveam inca. bine, nici asa multi bani nu erau pe vremea aia si nici atat de multe tentatii.

eu una cred ca nu as accepta sa ii iau orice copilului meu, doar pentru ca am bani si mi-as permite. undeva trebuie sa intervina si o masura.

poate ca s-au schimbat vremurile si eu nu mai sunt la curent cu noile tendinte de educatie, dar cum eu nu am copii, vreau sa ii intreb pe cei ce poseda astfel de mostruleti cum privesc ei educatia “financiara” a copilului. iar pe cei ce inca nu au copii, cam cu ar proceda, teoretic.

vorbea zaqk acum ceva vreme despre telenovele si mi-a adus aminte de ceva ce vroiam sa scriu mai demult.

eu sincer imi aduc aminte cu placere de vremea in care mamaie urmarea telenovele. desigur, nu pentru ca erau inteligente, ci tocmai pentru ca erau stupide. atat de stupide ca le puteai intelege. eram la gimnaziu si temele mi le faceam in sufragerie, singurul loc cu o masa adecvata. in timp ce eu luptam cu teoreme si ecuatii, mamaie urmarea toate telenovelele. nu ma deranja, ma puteam concentra chiar bine. partea faina era ca telenovelele fiind atat de “pe limba prostului” puteai sa le intelegi si daca habar nu aveai spaniola. in plus, daca nu intelegeam vreun cuvant, ma uitam la subtitrare si intuiam care era ideea. si uite asa, ajunsesem sa invat spaniola de lesina consuela cand ma auzea! :)

incepusem sa invat limbi straine de foarte mica. pe la vreo 5 ani tata imi citea dintr-o carte de engleza si eu ii raspundeam. in engleza. mai mult monosilabic, dar ideea era ca intelegeam. dupa revolutie, aparuse o revista (daca stiti care era, i would really really like to know the name, ca eu am imbatranit si am uitat) in care vreo 5 pagini erau adresate celor care vroiau sa invete o limba straina. pe fiecare pagina erau cate un text intr-o anumita limba (eu imi aduc aminte de engleza, franceza, germana, spaniola si rusa) si cateva exercitii.

in acelasi timp, la tv aparusera cursuri de limba straina. tin minte ca la engleza era un tip tanar, dan, care avea un accent atat de fain de se minuna si regina angliei. si evident ca se dadea si serialul “follow me“. la franceza erau mai mult tipe, dar dadeau un serial cu un tip numit francois, foooarte dragut :D

germanii considera ca limba lor e cea mai importanta asa ca la tv nu vezi cursuri de limbi straine si nici telenovele spaniole – cel putin nu in original. gasesc ca e trist si limitativ. poate unul din putinele lucruri la care cred ca suntem eram deasupra nemtilor.

so, my question: mai exista in romania cursuri la tvr? sau vreo revista dedicata? voi cum ati invatat prima oara o limba straina?

vorwurf inseamna acuzatie. prin urmare plagiatsvorwurf inseamna acuzatie de plagiat.

in urma cu cateva zile mai multe ziare au publicat pasaje din lucrarea de doctorat a ministrului german al apararii, karl-theodor zu guttenberg, care aparent ar fi copiate din alte lucrari stiintifice, articole sau discursuri, fara a mentiona sursa. mai pe scurt, fragment plagiate. momentan nu este nimic dovedit, neffind exclusa si varianta unui joc politic, insa ce e de retinut e ca universitatea din bayreuth, unde dl. guttenberg si-a facut doctoratul, a reactionat prompt si i-a cerut acestuia ca in maxim 14 zile sa declare daca a plagiat sau nu. motivul invocat de universitate este ca ea este o institutie serioasa, care are criterii de seriozitate deosebite si ca ar fi o rusine daca s-ar crede ca ei accepta ca elevii lor sa plagieze, indiferent de cine e vorba.

cand mi-am facut lucrarea de diploma in germania, am fost socata sa observ cat de stricti sunt cu mentionarea surselor. pe langa faptul ca a fost obligatoriu sa o redactez in LaTeX si sa mentionez si mama surselor, a trebuit ca pe prima pagina a lucrarii sa declar cu mana pe biblie ca eu si numai eu am scris-o si ca am mentionat toate sursele. iar apoi am semnat pe aceeasi pagina. e ca un fel de cod al onoarei studentesti. evident nu sta nimeni sa verifice fiecare sursa, insa daca te prind, apoi ala esti!

ma gandeam azi doar cate acuze de plagiat au fost in romania in ultimii ani, implicand politicieni. si la cam cati colegi de ai mei au copiat lucrarea de diploma cap-coada. nu stiu daca macar 5% din studentii din romania isi fac cu seriozitate lucrarea de diploma. nu mai vorbesc de proiecte si lucrari din timpul studiului. ati auzit vreodata sa se fi revoltat vreo universitate romaneasca ca un absolvent de-al lor a plagiat? eu nu. si asta pentru ca universitatile romanesti nu sunt interesate de calitate. sa fie studenti cu caru’, ca sa vina bani la buget, dar ce ne facem cu ei si daca ii putem scoli bine  sunt doar detalii.

pot sa ma mandresc cu faptul ca la facultate (automatica am urmat) l-am avut doua semestre profesor pe dl. radu gologan. la analiza matematica. au fost cele mai frumoase 2 cursuri pe care le-am avut in timpul facultatii.

desi multi colegi au fugit dupa primele 3 ore de curs, materia fiind departe de trivialitate, unii au ramas chiar daca nu prea intelegeau tot ce ni se arata pe tabla, pentru ca dl. gologan avea cel mai frumos mod de a vorbi despre matematica. iti dadea mereu impresia ca e cel mai frumos lucru de pe pamant si ca trebuie numai sa incerci sa o descoperi pentru a vedea frumusetile ce se ascund in spatele unor lucruri oarecum reci, ca o integrala de ordinul trei. plus ca, spre deosebire de ceilalti profesori care ne dadeau probleme direct rezolvate si vechi de cand lumea, dansul ne propunea mereu probleme noi si ne lasa sa ne chinuim zile bune pana reuseam sa le descifram. insa satisfactia era imensa.

poate pentru ca era un curs atat de entuziasmant si putin inteligibil pentru cei care nu vroiau sa se chinuie un pic, dupa doua luni ramasesem doar vreo 10 oameni la curs. din ditamai seria de 150 de oameni. insa cei care ramaseseram eram fascinati. pe langa probleme, ne povestea si o caruta de lucruri interesante din experienta lui de viata, pe care si acum le pretuiesc. si fiindca curtea politehnicii era plina de caini vagabonzi, neluminata si oarecum creepy si cursul nostru se termina la 8 si ceva seara, dl. gologan era suficient de elegant incat sa ne inghesuie in dacia dansului si sa ne duca pana la statia de tramvai. “ca sa nu fim mancati pe drum”.

la examene fiecare am primit probleme individuale, “de gandit”, si pot sa ma laud ca am fost singura care am luat 10 cu plus si un bravo :D (in total am fost 3 oameni din peste 300 care au luat 10, o mana de oameni care au luat 9 si multi care abia au trecut). a fost cea mai frumoasa zi de student ever!

dl. gologan e profesorul la care mi-a placut sa invat, care mi-a insuflat placere in a intelege ceva nou si dificil. am descoperit de curand de la hoinarul pe web o arhiva cu multe din interviurile de la emisiunea profesionistii, a eugeniei voda. si odata cu arhiva si un interviu cu dl. gologan pe care va invit sa il urmariti pana la capat, ca sa intelegeti de ce mi-e atat de drag.

autostrazile germane au prostul obicei al blocajelor. asa ca, venind de la viena acasa, in loc de normalele 7 ore (cu pauze) am reusit sa facem 10, dandu-ne astfel suficient timp sa discutam despre una si alta. ajungand la tema educatiei (cea de dupa cei 7 ani de acasa), ne-am dat seama ca avem pareri mult prea divergente pentru a cadea de acord. despre ce e vorba?

anul trecut rezultatele pisa ale elvilor austrieci si germani au fost destul de mediocre. in special la capitolul citit si scris corect (nu ne referim la cunostiinte avansate de mate sau chimie, ci la chestii de baza). multi au sarit sa spuna ca de vina sunt elevii copii de imigranti, care nu stiu sa vorbeasca si sa scrie bine. bun, e adevarat ca multi imigranti nu vorbesc germana acasa, deci o stapanesc mai greu, dar procentul de elevi in cauza era mult mai mare decat cel de imigranti.

aici am ajuns la punctul unde parerile noastre diverg. eu sustin ca tu ca parinte nu poti sa te bazezi numai pe faptul ca scoala o sa-ti scoata copilul destept. atunci cand observi ca are probleme la citit si scris (si zic eu ca un om normal le vede), incerci sa il ajuti. stai tu si ii explici sau daca nu stii/poti ii angajezi meditator (aici meditatiile sunt cvasi gratis si se organizeaza de scoala la cererea elevilor/parintilor). in nici un caz nu te speli pe maini ca daca puradelul a trecut cu 5 sau 6 e de bine.

B e de parere ca daca profesorul il trece atunci stie suficient de bine. si ca e raspunderea profesorului sa ii dea cat merita. iar daca nu citeste corect, atunci trebuie sa il pice. el argumenta si cu ideea ca nu poti tu ca parinte sa decizi ca 5 e prost. la fel de bine poti sa zici ca 8 sau 9 e prost, ajungand astfel la extreme.

totusi eu zic ca nu faci un copil, il pui in poarta scolii si nu iti mai asumi nici o responsabilitate in ceea ce priveste educatia lui. ce te faci daca profesorul e un tampit si trece elevii doar ca sa nu aiba el batai de cap. slava domnului, stiu o caruta de din astia. cand observi ca are o problema trebuie macar sa discuti cu profesorul. sa vezi unde e problema!

voi ce ziceti? scoala sau parintii sunt responsabili pentru educatia unui copil?